luni, 6 octombrie 2014

Cum să scrii o carte

"Cartea" este o unitate tematică foarte ofertantă. Se pot purta discuţii, se pot da exemple, dar cea mai frumoasă aplicaţie este conceperea propriei cărţi. Astfel, elevii pot experimenta  principalele etape necesare pentru editarea unei cărţi.

De ce aveţi nevoie?
1. În primul rând, de o poveste şi nu una deja publicată ci una nou-nouţă, compusă de înşişi elevii dumneavoastră. Daţi elevilor această temă de gândire şi elaboraţi împreună o poveste. Va fi povestea clasei pe care o pot utiliza toţi elevii.
2. Alegeţi imagini care se potrivesc cu conţinutul redactat. Selectaţi coli colorate sau albe A5, marcaţi spaţiile unde urmează să lipiţi fiecare fotografie sau unde veţi face un mic desen.
3. Elevii vor scrie povestea pe colile albe sau colorate respectând spaţiile pentru fotografii . Corectaţi textele scrise de ei, astfel nu veţi avea o carte cu greşeli de ortografie. Înlocuiţi, dacă este nevoie, paginile cu greşeli. Poveştile pot fi şi tehnoredactate, dar eu prefer cărţile scrise de mânuţa copilului.
4. Acum, că v-aţi asigurat că nu sunt greşeli, lipiţi fotografiile selectate sau faceţi mici desene care să ilustreze conţinutul.
5. Îndoiţi o coală A4, colorată şi cartonată, prindeţi filele cărţii între coperţi şi capsaţi la cotor.
6. Scrieţi pe copertă şi pe prima filă numele autorului, titlul şi numele editurii, ca la o carte veritabilă.
Ciuperca fermecată 
(povestea realizată împreună cu fiul meu)

A fost odată ca niciodată un sătuc uitat de lume. Atât de mic şi depărtat era că nu mai pusese acolo, de secole, piciorul niciun călător. La marginea acestui sat, în care locuiau numai bătrâni cu bărbi albe ca zăpada şi lungi cât zilele de post, trăia cea mai în vârstă dintre toţi. Era Înţelepciunea şi ea bătrână-uitată dar foarte respectată.

Într-o zi, pe la apusul soarelui, dintre colinele împădurite ce străjuiau micul sat, apare un bărbat. Era îmbrăcat în zale, purta un coif înalt, ducea după sine un paloş greu dar îşi pierduse calul şi acum pribegea singur, căutând un suflet de om care să-l hrănească şi să-i dea adăpost. Fiind rupt de oboseală, sleit de sete şi disperat de singurătate, cum văzu coliba micuţă de la marginea satului, se îndreptă într-acolo cu gând să ceară adăpost.

Merse prin iarba înaltă până-n brâu şi când ajunse la uşa bătrânei, bătu uşor. Bătrâna îl ascultă, îl crezu, îl primi în casă şi-l puse la masă, după care-l trimise în şură, să doarmă, căci în casă nu era decât un pat micuţ de scânduri. Numai mâţa neagră cu ochii de stea, din colţul uşii, nu-şi putea ascunde mânia ţinând coama tot zbârlită, ca un leu, miorlăind şi împungând cu privirea pe noul venit.

A doua zi, dis-dimineaţă, pe când încă nu se iviseră zorile, bătrâna era în curte la muncă, bătrânii satului la câmp, iar călătorul la odihnă. Când se sculă şi acesta, mai pe la amiază, văzu cu mirare cum totul în jur era schimbat. Holdele erau coapte, numai bune de recoltat, fructele pârguite, bune de mâncat, cuibarul găinilor plin de ouă şi purceluşii grăsuni ca nişte cimpoaie. Şi-n loc să sărute mâna ce l-a ocrotit şi să plece, în mintea lui încolţi o idee:
-Ce-ar fi să devin eu stăpânul acestui tărâm? gândi el şi gându-i fu auzit, de parcă-l rostise în gura mare.
-Nici gând, nici gând! murmurară munţii şi izvoarele, codri şi vântul.
Auzind răspunsul, se ambiţionă:
-Ba voi fi!
 
Ridică paloşul, care acum îi părea uşor ca un fulg şi merse în centrul satului ameninţând pe toţi că de nu i s-or supune, le vor sta capetele unde le stau picioarele.
Bătrânii îl priveau miraţi şi ar fi vrut să riposteze, însă Bătrâna Înţelepciune le spuse:
-Faceţi-i voia! Şi se supuseră.
Voinicul râse şi plecă pe mijlocul drumului, călcând cu paşi apăsaţi prin colbul ca cenuşa.

În noaptea aceea, căci era noaptea Sânzienelor, se strânseră toţi sătenii, ca după obicei, în casa bătrânei.
Aceasta le dădu tuturor să bea licoarea secretă, pe care numai ea ştia să o prepare din singura ciupercă fermecată ce creştea în inima pădurii, în loc de nimeni ştiut. Cum o băură, pe loc, toţi se prefăcură în flăcăi şi fete, care mai de care mai tineri şi puternici.

Merseră la regele cel nou, încoronat cu forţa, îl prinseră şi-l legară bine de cel mai înalt stejar. Înţelepciunea apăru bătrână, firavă şi gârbovă şi-i spuse:
-Cine va ridica paloşul, de paloş va pieri!
Se întoarseră fără alt cuvânt şi plecară toţi. În jurul stejarului deja dădeau roată vulturii. Ce s-o fi întâmplat cu călătorul nu se ştie, dar prin acele locuri nu a mai fost văzut vreodată.

Mult succes!
Cu drag,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu